Ana səhifə

Reforma gregoriană Şi lupta pentru învestituri gândirea teocratică şi personalitatea lui Grigore al vii-lea


Yüklə 2.51 Mb.
səhifə1/46
tarix10.05.2016
ölçüsü2.51 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46



EMIL DUMEA
ISTORIA BISERICII
Sec. XI-XXI

Iaşi 2011

CAPITOLUL I


REFORMA GREGORIANĂ ŞI LUPTA PENTRU ÎNVESTITURI

1. Gândirea teocratică şi personalitatea lui Grigore al VII-lea
Sfârşitul secolului al XI-lea este marcat de personalitatea papei Grigore al VII-lea şi de lupta acestuia pentru eliberarea Bisericii de sub tutela laicilor şi, simultan, de afirmare a papalităţii în cadrul creştintăţii medievale.

Hildebrand, viitorul Grigore al VII-lea1, s-a născut la Soana, în Toscana, între anii 1019 şi 1030. De tânăr a intrat în mănăstirea „Sfânta Maria” de pe Aventino (Roma), unde era abate un bunic al său. După primirea ordi­nelor minore, este chemat la curtea papală de Grigore al VI-lea, pe care îl însoţeşte apoi în exil, în Germania. După moartea acestuia (1047), intră într-o mănăstire clunyană, sau poate chiar la Cluny, unde nu stă prea mult timp, deoarece papa Leon al IX-lea îl cheamă la Roma, încredinţân­du-i administraţia mănăstirii „Sfântul Paul în Afara Zidurilor”. Datorită perso­nalităţii şi cunoştinţelor sale, este trimis în diferite misiuni diplomatice în Franţa (1054, 1056) şi Germania (1057). Numit arhidiacon (1059), devine unul dintre consilierii principali ai lui Nicolae al II-lea, iar sub Alexandru al II-lea este cel mai influent personaj al palatului papal din Lateran.

La 11 aprilie, moare Alexandru al II-lea, iar cardinalii îl aleg imediat pe călugărul Hildebrand. Mic de statură şi nu prea atrăgător la înfăţişare, noul papă se impune din primele zile ale pontificatului prin personalitatea sa cu totul ieşită din comun. Niciodată nu-şi dezvăluia sentimentele. În scrierile sale se găsesc puţine metafore. Două, dintre puţinele existente, erau acelea de mamă şi fiu, pentru el, Biserica fiind „mama”. În scriere folo­seşte un stil „rusticus”, denumire pe care el însuşi o dă corespondenţei sale. Nu intra în dispute, fiind sigur de poziţia sa; mai mult, deseori se considera inspirat de sus, un profet.

Mulţi îl consideră ca şi protagonistul libertăţii Bisericii, însă acest cuvânt se găseşte foarte rar în scrierile lui, doar de 30 de ori; în schimb, cuvântul „ascultare” este repetat de 300 de ori. Cerea ascultare de la supuşi, dar avea şi el un profund simţ al ascultării faţă de Dumnezeu.

După ce urcă pe scaunul lui Petru, continuă să poarte haina monastică, simţindu-se un adevărat urmaş al lui Petru, iar în ochii săi, orice urmaş al acestuia trebuie să fie un sfânt. În contrast cu devoţiunea contemporană care venera mulţi sfinţi, Grigore al VII-lea avea o pietate prevalent cristocentrică şi mariană, nelipsind însă devoţiunea faţă de sfântul Petru.

Referitor la conţinutul şi orientarea conducerii sale, noul ales este de la început un adept convins al augustinismului politic. Întreaga lume reprezintă câmpul de luptă universală între împărăţia lui Cristos şi cea a diavolului. Iar această luptă trebuie purtată sub conducerea papei. Deşi Grigore al VII-lea este influenţat de acest augustinism, trebuie totuşi să se menţioneze faptul că el nu era un cunoscător al sfinţilor părinţi, cu excepţia, pro­babil, a lui Grigore cel Mare.

Pentru el, Biserica este trupul lui Cristos organizat ierarhic, iar Euharistia alimentează acest trup care trebuie să trăiască în sfinţenie, aceasta depinzând de viaţa şi activitatea clerului, iar reforma acestuia trebuie să se sprijine pe papalitate. Pentru ca preoţii să poată sluji această reformă, este absolut necesară emanciparea lor de sub tutela laicilor, ceea ce noul ales proclamă cu o extremă claritate în sinodul roman din luna februarie a anului 1073. Biserica şi clerul ei, afirmă papa, au un drept propriu şi independent de orice putere laică, acest drept depinzând direct de papă. În felul acesta, întreaga Biserică depinde direct de monarhia pontificală. Trebuie precizat faptul că această orientare juridică, tranşantă şi intransigentă faţă de orice compromis cu puterea temporară a reprezentat placa turnantă a ecleziologiei catolice pentru secolele ce vor veni. Acum are loc trecerea de la o lume la alta: de la lumea patristică, misterică spre primele anunţuri ale celei moderne. El vrea supunerea totală la voinţa lui Dumnezeu şi realizarea ordinii pe care El o doreşte. Şi pentru îndeplinirea acestui plan, El a înfiinţat preoţia şi nu regalitatea, preoţie care a primit puterea de a lega şi dezlega, de a închide sau deschide accesul spre cer (Mt. 16, 19). Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă supunere faţă de disciplina romană, duce la realizarea dreptăţii, un concept cheie pentru gândirea acestui papă. Insă pentru ca aceasta să se poată înfăptui, Biserica are nevoie de libertate, adică de acel loc potrivit ce i se cuvine în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dreptatea lui Dumnezeu şi libertatea Bisericii se pot înfăptui prin ascultare desăvârşită şi încadrare în ordinea condusă de autoritatea papală. Pentru papă şi cei ce gândesc astfel, credinţa tinde să se identifice cu ascultarea faţă de papalitate, la fel cum reforma Bisericii depinde esenţial tot de ea; ca exemplificare, papa aprobă sau neagă validitatea acelor consacrări sacerdotale care s-au supus sau nu tuturor directivelor pontificale, mai ales în ceea ce priveşte simonia, adică cumpărarea oficiilor sacre cu bani sau prin compromisuri cu puterile laice, rău pe care Grigore al VII-lea îl combate cu o fermitate absolută. Centralizarea puterii papale fusese şi grija antecesorului Alexandru al II-lea (1061-1073) prin codificarea dreptului dispenselor, unificarea liturgică (eliminarea ritului grecesc din sudul Italiei, a celui hispano-vizigotic în Spania, interzicerea folosirii limbii naţionale în Boemia), obligaţia arhiepiscopilor de a veni la Roma pentru a primi pallium-ul, ocazie cu care vor depune şi un jurământ, extinderea exempţiunii mănăstirilor care nu mai depind astfel de episcopii locali ci direct de Roma, dezvoltarea institu-iei legaţilor pontificali, care îşi exercită autoritatea în teritorii direct în numele papei peste cea a mitropoliţilor, semn evident al avansării jurisdicţionalului asupra elementului sacramental în Biserică.

În gândirea sa, Grigore al VII-lea nu a fost un original; originală era voinţa de a promova şi instaura dreptatea şi ordinea. De fapt, papa nu se considera un înnoitor, ci doar un apărător al dreptului, al unor realităţi ecleziale ce trebuie puse în practică, apărate. În acest sens, îi însărcinează pe Umberto de Silva Candida, pe Anselm de Lucca precum şi pe Petru Damian cu misiunea de a culege vechile decrete ale Bisericii. Printre decretele culese de oamenii săi se găseau şi Pseudoisido­rienele secolului al IX-lea, o falsificare care nu a adus Bisericii nici un ser­viciu durabil.

Bazându-se pe aceste decrete, elaborate apoi într-o formă sintetică (nu sistematică), ca şi pe întreaga gândire teocratică şi depăşind gândirea şi textele canonice anterioare, Grigore al VII-lea a dat naştere faimosului Dictatus Papae, un registru de idei sintetizate în 27 de sentinţe care afirmă prerogativele Bisericii romane (fondată de Cristos şi infailibilă), ale papalităţii (sfinţenia pontifului roman şi dreptul de a depune capetele încoronate), autoritatea papei asupra episcopatului etc. Opoziţia faţă de aceste sentinţe este consi­derată ca o probă de neascultare sau, mai grav, de rebeliune faţă de capul Bisericii. Papa este cel de la care pleacă orice putere ecleziastică, fiind unicul legislator, sursa şi norma dreptului, judecătorul universal şi suprem ce nu poate fi judecat de nimeni. Asupra Bisericii el are o putere de jurisdicţie de tip episcopal, dar superioară celei a unui episcop local. Pare că întreaga Biserică este o mare dieceză al cărei episcop este el, iar toţi ceilalţi episcopi sunt vicari ai săi, participând la jurisdicţia sa, dar fără a avea plenitudinea acesteia.

Inspirându-se din Sf. Anselm de Canterbury, papa ca vicar al lui Cristos este responsabilul principal al ordinei pe care Dumnezeu vrea să o realizeze în lume prin Biserică, mireasa lui Cristos, pe care o vrea liberă şi nu servitoare condusă de laici. Această biserică formează o societate creştină, o christianitas, creştinătate sau poporul creştin. Există aşadar o lume creştină ce trebuie să fie liberă, independentă, iar această independenţă înseamnă în primul rând independenţa clerului, care are un drept propriu, independent de orice ingerinţă a laicilor.


2. Conflictul dintre Grigore al VII-lea şi Henric al IV-lea
Pentru papă, regele este un laic supus jurisdicţiei ecleziastice. Pe de altă parte, avea o stimă deosebită pentru funcţia unui rege, a cărui putere vine de la Dumnezeu. Activitatea acestuia însă, în ceea ce priveşte porun­cile divine, este supusă judecăţii papei. Mai mult, orice activitate a oricărui creştin trebuie să aibă o finalitate religioasă.

În baza acestor principii, poate fi înţeles raportul şi conflictul cu Henric al IV-lea. Henric preia puterea când era încă prea tânăr şi lipsit de expe­rienţă. La moartea tatălui avea doar şase ani. În 1065, este declarat major; acum, noul încoronat moşteneşte o situaţie internă deloc favorabilă. În timpul tatălui său, Henric al III-lea, mai mulţi principi contribuiseră la slăbirea regatului, iar în 1073, în Saxonia se declanşează o revoltă împo­triva puterii centrale. Temându-se să nu fie detronat, Henric al IV-lea apelează cu disperare şi într-un mod şi limbaj copilăresc la ajutorul papei. Un an mai târziu, papa Grigore trimite în Germania doi legaţi pentru celebrarea unui sinod. Episcopii germani nu îi acceptă pe legaţii papali, ceea ce atrage indignarea papei. Într-un sinod quadragesimal din anul 1075, el excomunică 5 episcopi germani şi condamnă învestitura din par­tea laicilor. Totuşi, regele nu reacţionează încă împotriva deciziilor sale. În vara aceluiaşi an, la Milano, are loc o revoltă în care îşi pierde viaţa arhiepiscopul Ellembaldo. Profitând de ocazie, Henric numeşte arhiepiscop pe un oarecare Teobaldo; mai mult, numeşte şi doi episcopi pentru dieceza de Roma, toţi trei complet necunoscuţi papei.

Papa nu poate suporta amestecul regelui şi îl ameninţă cu excomunicarea. Ignorând-i ameninţarea, Henric convoacă, în 1077, o dietă la Worms, unde papa este numit „falsul monah Hildebrand”. La puţin timp, însuşi regele scrie papei, declarând că nu-l recunoaşte ca papă. Reacţia acestuia a fost promptă şi decisă: îi dezleagă pe supuşi de jurământul de fidelitate şi-l excomunică pe rege.

Decizia papală şi-a avut efectul imediat în Germania, unde partida imperială se distanţează de monarh, dând câştig de cauză adversarilor lui, care încep să se gândească la alegerea unui alt rege. În atitudinea sa, papa nu voia depunerea lui Henric al IV-lea, ci doar ascultarea lui. Acest aspect este confirmat de faptul că Grigore al VII-lea trimite imediat doi legaţi în Germania care trebuie să împiedice alegerea unui alt rege. Henric îşi abandonează consi­lierii excomunicaţi şi promite, în scris, ascultare faţă de papa. Principii decid însă că nu îl vor recunoaşte ca rege dacă, în timp de un an, nu i se va ridica excomunicarea în care căzuse.

Pentru rezolvarea cazului, se decide convocarea unei diete la Augsburg pentru anul 1077. Papa este invitat să participe ca arbitru între principi şi rege. Primind invitaţia, Grigore porneşte spre Germania. Din partea sa, Henric trece Alpii în miezul iernii pentru a-l întâlni pe pontif şi pentru a primi dezlegarea de excomunicare. Întâlnirea dintre cei doi are loc la Canossa. Regele se prezintă desculţ şi, timp de trei zile, la poarta caste­lului, imploră iertarea pontificală. Cunoscându-i caracterul schimbător, papa îi refuză iertarea. Totuşi, la insistenţele Matildei de Toscana şi ale abatelui de Cluny, pe 28 ianuarie îi ridică excomunicarea, cerându-i în schimb ca la dieta de la Augsburg să se reconcilieze cu principii. În conştiinţa sa, papa era convins că Henric se va comporta ca şi mai înainte, dar, preot fiind, putea oare să nu ierte un penitent care timp de trei zile, desculţ şi în zăpadă, îi implora iertarea? În acest sens, episodul Canossa demonstrează că cel care a învins aici nu a fost papa, ci Henric.

Proiectata dietă de la Augsburg nu a mai avut loc. Principii germani, nemulţumiţi, aleg un nou rege, pe ducele Rudolf al Suabiei, ale cărui teri­torii, din răzbunare, sunt devastate de Henric. Într-un prim moment, pon­tiful roman rămâne neutru. Deşi adepţii lui Henric îi cer excomunicarea lui Rudolf, papa îl excomunică pe Henric. Decizia sa nu este motivată de aspecte politice, ci de faptul că Henric îşi aroga în continuare drepturi exagerate asupra Bisericii, mai ales în ceea ce privea învestitura.

Profund convins că excomunicarea sa reprezintă întocmai judecata divină, papa profeţeşte căderea definitivă a lui Henric. Acesta convoacă însă un sinod la Bressanone şi îl declară depus pe papă. În locul lui, îl alege pe arhiepiscopul de Ravenna, Viberto, un fost prieten al lui Grigore al VII-lea, care îl excomunică.

În viitor, sorţii îi surâd regelui excomunicat. Îl învinge pe Rudolf şi por­neşte spre Roma. Aliaţii săi lombarzi învinseseră deja armatele Matildei de Toscana, aliata papei împotriva germanilor. Cu toate aceste victorii, Henric ocupă Roma abia în 1083. Acum se declară dispus să îl abandoneze pe Viberto, dacă papa îl va încorona ca împărat. Mai mult decât în faţa unei probleme politice, papa se găseşte acum în faţa unui caz de conştiinţă. El nu poate consacra un rege rebel şi, deşi mulţi colaboratori ai săi, alături de 13 cardinali, trec de partea lui Henric, papa Grigore refuză categoric cererea lui şi se închide în castelul Sant’Angelo.

Este ales Viberto, care-şi ia numele de Clement al III-lea. În sărbătoarea Paştelui din anul 1084, antipapa îl încoronează împărat pe Henric, în bazilica din Lateran. Închis în castelul său, se părea că soarta papei este decisă. Între timp, el apelase la ajutorul normanzilor, dar aceştia nu îi veni­seră în ajutor. În această situaţie într-adevăr disperată, intervine o schim­bare. Pentru acţiunile sale împotriva papei, regele german primise de la împăratul bizantin o mare sumă de bani. Ca recunoştinţă, se îndreaptă spre sud pentru a lupta împotriva duşmanilor acestuia, normanzii. În continuare, conducătorul acestora, Roberto Guiscardo, îşi îndreaptă armatele spre Roma, unde îi constrânge pe germani să se retragă. Înainte de retragere, atât normanzii, cât şi bizantinii jefuiesc Roma şi-i dau foc. Pentru acest dezastru, populaţia oraşului îl găseşte vinovat pe papă, care este nevoit să se retragă cu normanzii spre sud. Ajuns la Salerno, Grigore moare (25 mai 1085). Înainte de a muri, a cerut ca pe mormânt să i se scrie epitaful, inspirat din Psalmul 44: „Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea; pentru aceasta mor în exil”. Cuvintele sale nu exprimă dispe­rare, ci convingerea de a participa la misterul Crucii, mister în care germi­nau deja forţele reformei Bisericii, în primul rând eliberarea de sub tutela (învestitura) laicilor, care în perioada anterioară lăsaseră Bisericii şi lumii un „saeculum obscurum, ferreum”.
3. Reforma Bisericii
Sinoadele romane din anul 1074 şi cel din anul următor iau măsuri drastice împotriva simoniei şi a nicolaitismului clericilor, măsuri luate de altfel şi în alte sinoade anterioare. Însă, ceea ce este nou acum, este tocmai decizia papei de a dezrădăcina din rândul clerului aceste păcate şi scan­daluri. Sinodul din 1078 porunceşte tuturor episcopilor, sub pedeapsa destituirii, să nu îi mai tolereze pe clericii ce trăiau cu femei sau aveau relaţii cu ele. În anul următor, la Roma, are loc un alt sinod în care sunt declarate invalide toate consacrările sacerdotale celebrate de episcopii excomunicaţi. În toamna anului 1080, un alt sinod declară invalide şi consacrările celebrate pentru bani, în schimbul unor servicii, sau fără aprobarea clerului, a poporului (în 1059, poporul este invitat să îi boicoteze pe clericii sinomiaci sau nicolaiţi) şi a superiorilor legitimi.

Însă, lupta cea mai dură pe care o are de dus papa şi cei ce îl sprijineau este cea împotriva învestiturii. Deşi opiniile istoricilor referitoare la pozi­ţia lui şi a antecesorilor împotriva învestiturii sunt împărţite, ceea ce este sigur e faptul că, o dată declanşat conflictul cu Henric al IV-lea, papa Grigore devine radical şi inflexibil. Începând cu Germania şi Franţa, şi apoi pentru toată Biserica, în sinodul roman din toamna anului 1078, papa declară, sub pedeapsa excomunicării şi a anulării actului săvârşit, că orice învestire a clericilor din partea laicilor cu dieceze, abaţii sau Bise­rici este invalidă. În sinodul quadragesimal din anul 1080, interzice înves­titura şi pentru oficiile ecleziastice minore, iar pe laicii care ar practica astfel de învestituri, incluzându se, bineînţeles, şi cele anterioare, îi declară excomunicaţi. Trebuie precizat că deciziile sale nu au avut ecou în toate ţările creştine.

Atitudinea drastică a papei în această problemă nu era motivată nici de caracterul său, nici de aspecte economice sau de altă natură; în joc se găsea, în toată amploarea şi gravitatea ei, reforma Bisericii, iar învesti­tura din partea laicilor reprezenta obstacolul cel mai mare. Mulţi clerici nu puteau duce o viaţă demnă, conformă cu propria vocaţie, atâta timp cât consacrarea lor depindea de interesele economice sau politice ale principilor. Papa intenţionează să reactualizeze vechile norme ca­nonice ale Bisericii, prin care episcopul, mitropolitul şi papa decideau ale­gerea şi consacrarea clericului. În cazul în care are loc o alegere ce nu res­pectă normele canonice, laicul nu mai are puterea de învestitură, aceasta trecând la mitropolit sau direct la papă (dreptul devolutiv, necunoscut până atunci). Referitor la alegerea episcopilor, în acelaşi sinod din anul 1080 se stabileşte că decizia ultimă nu o are principele laic, ci autoritatea bisericească.

O altă problemă ce trebuia rezolvată era şi cea a bisericilor proprii. În sinodul din 1078, li se amintesc laicilor pericolele pe care le comportă pen­tru sufletele şi mântuirea lor posedarea de biserici proprii şi de zeciuieli. Într-un alt sinod din acelaşi an (Gerona, Spania), se stabileşte că laicii nu pot avea biserici, iar acolo unde acest lucru este imposibil, li se interzice de a strânge zeciuieli sau alte taxe.

În actualizarea planurilor sale de reformă, papa se serveşte de legaţi, în activitatea şi puterile lor introducând o noutate foarte importantă. Celor pe care îi trimitea doar pentru o perioadă determinată de timp le încredinţa misiuni specifice, bine delimitate. În schimb, pentru reforma în general a unei ţări, îşi alege legaţi stabili, originari din ţara respectivă, aproape toţi episcopi. În ţările lor, aceştia convoacă numeroase sinoade în care încearcă să aplice linia reformatoare a Romei. Deoarece papa îşi rezervă ultimul cuvânt în problemele dificile, cum ar fi pedepsirea, sus­pendarea, depunerea sau excomunicarea clericilor recalcitranţi, apelurile la Roma devin din ce în ce mai frecvente. Totuşi, papa acorda destule şi mari puteri şi autorităţilor bisericeşti locale, aceasta şi pentru faptul că acum îi lua mult timp conflictul cu Henric al IV-lea.

Concentrarea multor puteri în mâinile sale nu înseamnă nicidecum că Grigore al VII-lea ar fi intenţionat o slăbire a puterii şi prerogativelor episcopilor şi mitropoliţilor. Convins fiind că orice creştin trebuie să rămână strâns unit cu urmaşul lui Petru, unitate care înseamnă şi trăirea mesa­jului evanghelic şi a exigenţelor sale (în cazul concret de acum, eliberarea de puterea nefastă a laicilor învestitori), papa nu poate concepe şi nici găsi o altă cale de reformă a Bisericii decât cea a ascultării de el, aşa cum şi el, cu toată convingerea şi rigurozitatea, urma spiritul evanghelic şi normele canonice ale Bisericii.

Pentru realizarea scopurilor sale, papa cere colaborarea laicilor (uneori armată). Creează chiar o militia S. Petri, pe care, în momentele dificile, încearcă să o transforme într-un corp regular de armată. Această armată, deseori provizorie, se înscrie în planurile şi gândirea sa care, aşa cum s-a menţionat deja, vede în această lume un câmp de luptă între împărăţia lui Dumnezeu şi corpus diaboli. Pentru câştigarea luptei, papa cere de la toţi credincioşii, laici sau clerici de orice rang, oboedientia şi fidelitas faţă de urmaşul lui Petru. Deoarece această ascultare şi fidelitate nu erau încă precizate în forme şi termeni juridici clari şi precişi, papa încearcă să găsească modurile cele mai diverse şi, în acelaşi timp, cele mai adecvate pentru a întări această legătură cu suprema autoritate a Bisericii. Astfel, cere de la credincioşi promisiuni de ascultare, plătirea taxelor şi decimelor, asigurarea din partea lor a unor ajutoare militare şi alte forme de depen­denţă, tipic feudale. În toate acestea, el nu intenţionează să creeze un determinat sistem politico-religios. Ceea ce îl interesează este doar reforma Bisericii, reformă în care, ca urmare a mijloacelor, metodelor şi persoanelor antrenate, intră atât aspectul politic, cât şi cel pur religios2.
4. Învestiturile până la concordatul din Worms (1122)
Atât papii care îi urmează marelui Grigore, cât şi teologii şi canoniştii au în centrul atenţiei şi a preocupărilor lor problema cea mai arzătoare a timpului: învestitura. Mai ales în sfera canonică şi disciplinară, oamenii Bisericii se împart în două grupări mari: pro gregorieni şi pro imperiali, adică pentru emanciparea Bisericii de sub puterea laicilor sau împotriva acestei emancipări. Trebuie specificat că aceste două grupări nu ajung la antagonisme radicale, între ele existând şi multe puncte comune. Din punct de vedere intelectual, pro gregorienii (în special sfântul Yves de Chartres) sunt superiori imperialilor.

Deja Grigore al VII-lea reuşise să îşi atragă cauzei sale diferiţi principi şi domni din Franţa meridională. Mai dificilă era situaţia în teritoriile dominate direct de regele Filip I (1060-1108). Nu s-a ajuns însă la o ruptură. Urban al II-lea, cu scopul de a-l câştiga pe rege pentru cauza reformei, nu-l condamnă public pe acesta atunci când îşi repudiază soţia pentru a se căsători cu soţia unui conte. Totuşi, atunci când arhiepiscopul Hugo din Lyon îl excomunică, în 1094, papa confirmă excomunicarea aces­tuia în celebrul sinod de la Clermont din anul următor.

Marele canonist Yves de Chartres are marele merit de a fi aprofundat problema învestiturii, contribuind astfel la găsirea unei soluţii provizorii pentru Franţa. Înainte, cel ce acorda oficiul trebuia să acorde şi beneficiul. Yves, în schimb, dovedeşte că laicii, regele în primul rând, nu pot acorda oficiul episcopal, ci numai concederea bunurilor temporale legate de acest oficiu. Din anul 1098, Filip I renunţă la învestitură, reţinându-şi doar drep­tul de a controla alegerea noilor episcopi. Din partea lor, aceştia renunţă la omagiul de vasalitate. Totuşi, regele nu vrea să renunţe la puterile legate de dreptul de uzufruct al bunurilor în perioada de „vacanţă” a scaunelor episcopale (regalia). De acum înainte, regele transmitea noului ales doar puterile temporale, fără consemnarea cârjei episcopale şi a inelului, însemne specifice şi proprii puterii spirituale şi jurisdicţionale a episcopilor. Astfel, în procesul învestiturii se stabileşte o nouă ordine favorabilă Bisericii: alegerea canonică, consacrarea noului ales, învestitura (cessio); înainte, cessio reprezenta prima etapă în complexul învestiturii.

Anglia. Personajul principal de aici este arhiepiscopul Anselm de Canterbury, succesorul lui Lanfranco de Pavia, care îi avusese ca discipoli pe Yves de Chartres şi Anselm de Lucca, viitorul Alexandru al II-lea. Pe tro­nul Angliei, lui Wilhelm I Cuceritorul îi urmează Wilhelm al II-lea, setos de putere şi bani, motiv pentru care favorizează (promovează) din plin si­monia în rândul clerului. Imediat încep tensiunile între arhiepiscop şi rege. În postul pe care-l ocupa, Anselm trebuie să primească pallium-ul din mâinile delegatului papal; regele însă se opune, voind ca el să îi confere această demnitate şi, o dată cu ea, să îl constrângă la anumite compro­misuri. Demnul arhiepiscop se opune cu dârzenie şi, până la urmă, va reuşi să primească pallium-ul în mod canonic. După câţiva ani, regele îi inter­zice să mai comunice cu Roma şi, deoarece acesta se opune, este exilat pentru o perioadă destul de lungă. La moartea regelui, Anselm se întoarce, însă noul ales, Henric I, îi cere omagiul de vasalitate. Anselm refuză şi trebuie să guste din nou din fructul amar al exilului. După mai mulţi ani, se ajunge totuşi la un compromis. În urma mai multor tratative purtate în abaţia din Bec (1106), acordul între cei doi se realizează la dieta de la Londra din anul următor. Henric renunţă la învestitura cu cârja şi inelul, dar îşi păstrează dreptul de a primi de la episcopi, înainte de consacrare, omagiul feudal al vasalităţii. Le fel, îşi păstrează influenţa în alegerile episcopale, la care deseori participă personal.

În anul 1104, la dieta din Clermont, se stabileşte că alegerea prelaţilor trebuie să aibă loc în capela regală, iar alesul, înainte de consacrare, tre­buie să presteze omagiul de vasalitate. Din cauza distanţei mari faţă de Roma, ca şi a voinţei regilor de a-şi păstra o cât mai mare putere de decizie în Biserică, în Anglia începe să se contureze Biserica de stat. În 1109, Anselm moare, lăsând în urma sa exemplul unui demn apărător al liber­tăţilor Bisericii; afară de aceasta, prin scrierile lui, el este numit pe drept „părintele Scolasticii”.



Germania. Papa Pascal al II-lea (1099-1118) trebuie să îşi confrunte pu­terile şi perspicacitatea cu şiretul şi calculatul Henric al V-lea, aprobat ca rege de către principii germani, în 1106. În mai multe sinoade, papa conti­nuă lupta împotriva învestiturii laicilor, depunând mulţi episcopi învestiţi de aceştia. Reuşeşte apoi să readucă sub ascultarea papală mai multe die­ceze, abaţii şi parohii care fuseseră înainte cu antipapa Clement al III-lea.

După lupta deschisă declanşată de Grigore al VII-lea, atât papalitatea, cât şi imperiul se simţeau obosiţi, aproape epuizaţi. În 1109, la Roma soseşte un memoriu al curţii germane în care aceasta afirmă că forma cu care se fac învestiturile nu este esenţială. Nu peste mult timp, Henric al V-lea îi comunică papei intenţia de a veni la Cetatea Eternă pentru a primi consacrarea şi coroana imperială. Profitând de ocazie, papa propune o soluţie radicală: episcopii şi abaţii din teritoriile imperiului trebuie să posede numai bunurile ecleziastice, renunţând astfel la regalia, aceasta revenindu-i din nou regelui. În schimb, acesta trebuie să renunţe la înves­titură. Este posibil ca Henric să fi înţeles utopia acestei propuneri însă, deoarece aspira la coroană, acceptă propunerea papei. Pe 9 februarie 1111, prin reprezentanţi, între cei doi se încheie un pact secret care trebuia publicat doar în vigilia încoronării. Trei zile mai târziu, Pascal al II-lea începe, în bazilica „Sfântul Petru”, ceremonia încoronării. Dă citire pactului semnat, la care episcopii şi principii germani prezenţi se revoltă cu toată indignarea. Papa refuză să îl mai încoroneze pe monarh, iar acesta îl aruncă imediat în închisoare. După câteva luni, mai mulţi cardinali şi regele îl constrâng pe pontif să semneze tratatul de la Ponte Manuolo. Regele îşi rezervă dreptul de învestitură cu inelul şi cârja (baculum), cedând papei dreptul liberei alegeri a episcopilor. În aprilie urmează încoronarea ca împărat a lui Henric, tot în bazilica „Sfântul Petru”.

În urma violenţelor din acest an, 1111, sinoadele din Vienne şi Köln îl excomunică pe noul împărat. În 1118, papa Pascal moare într-un turn al puternicii familii Pierleoni. După alte două scurte pontificate, urmează Calixt al II-lea (1119-1124). Provenea dintr-o familie nobilă, înrudită cu regii Franţei, ai Angliei şi imperiului. Este un susţinător decis al reformei bisericeşti. După ce convoacă un sinod la Reims, unde poziţiile sale se do­vedesc cu totul contrare celor ale participanţilor, noul pontif vine în Ita­lia. Aici îl întâlneşte pe antipapa Grigore al VIII-lea şi, după ce îl mustră şi îl umileşte în public, îl închide într-o mănăstire.

În 1121, prin reprezentanţi, încep tratativele între împărat şi papă, care culminează cu celebrul concordat de la Worms (23 septembrie 1122)3, unul din cele mai fericite compromisuri ale istoriei bisericeşti medievale. Împăratul renunţă la învestitura cu inelul şi baculum, dar îşi păstrează dreptul la regalia. Monarhul garantează apoi alegerea liberă şi canonică a episcopilor. În cazul unei alegeri dubioase, împăratul şi mitropolitul trebuie să decidă în rezolvarea situaţiei respective. În concordat, nu se menţionează omagiul de vasalitate, ceea ce nu înseamnă că pe viitor nu a fost practicat în imperiu. Acum ia sfârşit sistemul ottonian, în care împăratul avea un control deplin asupra episcopilor. Aceştia devin mult mai liberi, iar pe viitor, siguranţa pe tron a monarhului va depinde şi de consimţământul marilor episcopi (trei dintre ei vor deveni principi electori) şi al laicilor. În dieta de la Bamberg din acelaşi an, concordatul este rati­ficat pentru imperiu; Conciliul I din Lateran (1123) îl ratifică pentru Bise­rică. Juridic privind realitatea, acum devine şi mai evidentă distincţia dintre ecclesia şi respublica, ceea ce comportă şi un pericol de lungă durată, şi anume o Biserică formată din clerici (clericalizarea ei) şi o societate civilă, temporară formată din laici. Prima îl are în frunte pe papă, urmat de episcopi, preoţi şi călugări, iar a doua, în spatele regelui sau împăratului, formată din principi, cavaleri, ţărani, bărbaţi şi femei. Prima îşi îndreaptă privirea spre cer, spre realităţile spirituale, iar a doua se ocupă de cele pământeşti.


Practica învestiturii în diferite ţări:

– Franţa: alegerea controlată de rege, consacrarea, jurământul de fide­litate, nu de vasalitate;

– Anglia: alegerea în prezenţa regelui, omagiul de vasalitate şi jură­mântul de fidelitate, consacrarea; nu există o învestitură formală;

– Germania: alegerea în prezenţa regelui, învestitura cu sceptrul, oma­giul de vasalitate, consacrarea;

– Italia şi Bourgogne: alegerea, consacrarea, învestitura cu sceptrul de către împărat sau reprezentanţii săi (în termen de 6 luni).
CAPITOLUL AL II-LEA

  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©anasahife.org 2016
rəhbərliyinə müraciət