Ana səhifə

Din republica moldova


Yüklə 170.27 Kb.
səhifə1/3
tarix01.05.2016
ölçüsü170.27 Kb.
  1   2   3


MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

DIN REPUBLICA MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

NICOLAE TESTEMIŢANU”




ENTEROCOLITA CRONICĂ
Elaborare metodică

Preşedintele Comisiei de experţi pentru evaluarea materialelor didactice prezentate spre editare,

profesor universitar A. Iarovoi

CHIŞINĂU – 2008



ENTEROCOLITA CRONICĂ:

Elaborare metodică // Autori: Dr.conf. Gh.Bezu,


Profesor universitar I.Ţîbîrnă
Elaborarea metodică a fost aprobată de Comisia metodică de profil „Medicină Internă” a USMF “Nicolae Testemiţanu” (proces verbal nr. din 2008 ) şi de Consiliul metodic central a USMF “Nicolae Testemiţanu” (proces verbal nr. din 2008 ) şi recomandată pentru editare.
Recenzenţi:
D.h.ş.m., profesor universitar
D.h.ş.m., profesor
Enterocolita cronică este cea mai frecventă afecţiune intestinală difuză cu malabsorbţie din zona noastră geografică. Deşi iniţierea se face prin factorii nespecifici, foarte variaţi, boala dobândeşte un substrat patogenetic şi o expresie clinico-funcţională unitară. Recuperarea implică prelungirea acţiunilor medicale după necesităţi, program alimentar ordonat, condiţii profesionale de protecţie, eventual scoaterea temporară din activitate pentru unele profesiuni (siderurgie, transporturi, mediu forestier, condiţii de navetism), devenind o problemă de sănătate publică cu însemnate implicaţii medico-sociale.

Elaborarea metodică corespunde Programului de studii pentru studenţii an.V, medicină generală şi Programului de studii pentru rezidenţi-internişti.



C U P R I N S

Pag.


  1. Particularităţi anatomice ale intestinului..................................................

    1. Intestinul subţire.....................................................

1.2. Intestinul gros ........................................................

  1. Particularităţi fiziologice ale intestinului......................................................

    1. Digestia şi absorbţia în intestinul subţire...............

    2. Digestia şi absorbţia în intestinul gros...................

    3. Flora bacteriană intestinală........................................

III. ENTEROCOLITA CRONICĂ: NOŢIUNI GENERALE, CADRU nosologic...................................................

IV. ENTERITA CRONICă......................................................

4.1. definiţie........................................................... ..........

4.2. Epidemiologie.............................................................

4.3. Etiologie.....................................................................

4.4. Patogenie....................................................................

4.5. Anatomie patologică....................................................

4.6. Clasificarea enteritelor cronice...................................

4.7. Tablou clinic..............................................................

4.8. Diagnosticul enteritei cronice......................................

4.9. Diagnostic diferenţial.................................................

4.10. Tratament..................................................................

4.11. Profilaxie.................................................................

4.12. Prognostic................................................................

4.13. Dispensarizare........................................................

4.14. Expertiza muncii......................................................

V. COLITA CRONICă............................................................

5.1. definiţie.......................................................................

5.2. Epidemiologie..............................................................

5.3. Etiologie...................................................................

5.4. Patogenie................................................................

5.5. Anatomie patologică.............................................

5.6. Clasificarea colitelor cronice...................................

5.7. Tablou clinic...........................................................

5.8. Diagnosticul colitei cronice.....................................

5.9. Diagnostic diferenţial….…………………………

5.10. Tratament....................................................

5.11. Profilaxie......................................................

5.12. Prognostic.....................................................

5.13. Dispensarizare...............................................

5.14. Expertiza muncii................................................

V. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………........

VI. TEST-CONTROL.... ……………………………...........

ABREVIATURI UTILIZATE


AA - amiloidoză secundară;

ACE - antigen carcinoembrionar;

AINS - antiinflamatoare nonsteroidiene;

AL - amiloidoză primară;

ATP - acid adenozin trifosforic;

ATP-aza - acid adenozin trifosforic sintetaza;

Ca++ - ioni de calciu;

CC - colită cronică;

CD8 - molecule de adeziune şi recunoaştere a antigenelor ( „Cluster of Differentiation”);

CH4 - metan;

CO2 - bioxid de carbon;

EC - enterită cronică;

FAP - polineuropatie amiloidă familială;

H2 - hidrogen;

H2S - sulfură de hidrogen;

HCO3- - ioni de bicarbonat;

HLA - „ human leucocyte antigen”;

IgA - imunoglobuline clasa A;

K+ - ioni de potasiu;

Na+ - ioni de sodiu;

NH3 - amoniac;

NK limfocite - limfocite „Killer Natural”;

PAS

VSH - viteză de sedimentare a hematiilor.





  1. Particularităţi anatomice ale intestinului

Intestinul este cel mai lung segment al tubului digestiv, fiind întins între pilor şi anus. După diametru intestinul se împarte în intestin subţire şi gros.



1.1. Intestinul subţire conţine duodenul, jejunul şi ileonul.

    1. Duodenul. Este prima porţiune a intestinului subţire cu o lungime de 20-25 cm, fiind cea mai largă şi mai fixă parte a sa. Are formă de semicerc cu concavitatea spre stânga, care cuprinde capul pancreasului şi părţile terminale ale ductelor bilio-pancreatice. Între cele 4 porţiuni ale sale (superioară – orizontală – descendentă, orizontală şi ascendentă), există flexurile duodenală superioară, inferioară şi duodenojejunală. Raporturi mai importante ale duodenului sunt cu: pancreasul, arcadele vasculare pancreatico-duodenale, ficatul, vezicula biliară, pedicul hepatic, ductele coledoc şi pancreatice, rinichii, colonul, coloana vertebrală, vena cavă inferioară, aorta abdominală. Arterele care irigă duodenul provin din trunchiul celiac. Venele însoţesc arterele şi drenează spre vena portă. Limfaticele – se îndreaptă spre nodurile hepatice şi celiace. Nervii provin din plexul celiac (vegetativ simpatic şi parasimpatic).

La nivelul duodenului se deschid ductele biliare şi pancreatic principal (Wirsung), care se unesc şi formează ampula duodenală mare, hepatopancreatică (Vater).

    1. Jejunul şi ileonul. Este un organ tubular intraperitoneal, mezenterial şi se întinde de la unghiul duodenojejunal la valva ileocecală, ocupă părţile centrală şi inferioară a cavităţii abdominale şi se dispune sub forma unor anse, având unele anse şi în pelvis. Are o lungime de 4-7 m, iar diametrul descreşte treptat spre capătul terminal. Peretele mai gros la jejun, se subţiază treptat la ileon. Jejun-ileonul vine în raport cu porţiunile cadrului colic şi o serie de organe retroperitoneale (vasele mari, coloana vertebrală, polul inferior al rinichilor, uretere, lanţ simpatic paravertebral etc.). Mezenterul este o dublă lamă peritoneală care ancorează jejunileonul de peretele abdominal posterior. Între foiţele sale mezenterul conţine, într-o importantă masă grăsoasă, vasele mezenterice superioare, nervii, noduri şi vase limfatice. Arterele provin din ramurile jejunileale ale arterei mezenterice superioare. Venele însoţesc arterele şi drenează în vena portă. Limfaticele se drenează spre trunchiul intestinal şi apoi cisterna Pequet. Nervii provin din plexul celiac şi aorticomezenteric.

Suprafaţa de contact cu conţinutul şi de absorbţie a intestinului subţire este mărită de reliefuri ale mucoasei ca: valvele conivente (Kerkring), vilozităţi şi microvilozităţi. Plicile mucoasei şi vilozităţile sunt mai mari şi mai numeroase în jejun şi diminuează, sau chiar dispar, în ileonul terminal.

Peretele intestinului subţire este format din 4 straturi, dispuse de la suprafaţă spre profunzime : stratul seros, muscular, submucos şi mucoasa. Stratul seros este reprezentat de peritoneul visceral, care are un strat superficial, mezoteliul şi un strat subseros de ţesut conjunctiv lax. Stratul muscular este format dintr-o lamă superficială, mai subţire, de fibre musculare netede longitudinale şi o lamă profundă, mai groasă, de fibre musculare netede dispuse circular. Între ele se localizează şi plexul ganglionar mienteric a lui Auerbach. Între miocite există contacte „sparte” („gap juntions”), care permit cuplări electrice între ele, acţionând ca un sinciţiu electric, favorizând motricitatea intestinală. Stratul submucos este format din ţesut conjunctiv lax, vase sanguine, limfatice şi nervi (plexul submucos al lui Meissner). În submucoasă se extind glandele acinoase Brunner, caracteristice duodenului. Stratul mucos prezintă vilozităţi intestinale şi orificii punctiforme ale glandelor intestinale (cripte Lieberkühn). Suprafaţa sa este plicaturată (plicile Kerkring). Stratul mucos este mai gros şi bine vascularizat în intestinul subţire proximal, dar mai subţire şi slab vascularizat în cel distal. Structural mucoasa are 3 straturi, care de la exterior spre interior sunt: musculara mucoasei (musculara internă), lamina propria şi epiteliul. Lamina propria este un strat de ţesut conjunctiv lax, care conţine celule ale ţesutului conjunctiv (plasmocite, care produc imunoglobuline, în special IgAs; limfocite, predominant de tip „T” CD8; eozinofile, macrofage, mastocite, fibroblaste), celule musculare netede, fibre de colagen, reticulare şi elastice, fibre nervoase nemielinizate, arteriole şi capilare, capilare venoase, care drenează spre plexul submucos şi chiliferele centrale vilozitare, care drenează spre plexul limfatic submucos.

Foliculii limfatici sunt mici conglomerate de limfocite prezente în mucoasă şi submucoasă. Ei conţin un mare număr de celule „B” precursoare şi limfocite „T”. Conglomeratele de foliculi limfatici formează plăcile Peyer. Plăcile Peyer conţin celule epiteliale specializate – celule M, care acoperă celulele limfoide şi care permit trecerea antigenilor luminali în mucoasă. Epiteliul acoperă vilozităţile, foliculii limfatici şi căptuşeşte criptele, formând o triplă barieră între lumen şi mediul intern: anatomică, chimică (mucus, glikocalix) şi imunologică (limfocite, IgA, etc.) şi are un rol în digestia, absorbţia nutrimentelor şi apărare. Vilozităţile şi criptele, reprezintă unităţi de bază structurale şi funcţionale ale intestinului subţire. Glandele intestinale, tubuloase simple (criptele Lieberkühn) şi ramificate (Brunner) sunt dispuse printre vilozităţi şi se deschid la baza acestora. Epiteliul mucoasei intestinale conţine o varietate de celule cu particularităţi citologice şi funcţionale importante: celule suşe nediferenţiate (stem, pluripotente), enterocite absorbante, Paneth, enteroendocrine, calciforme, caveolate şi celule M.

Enterocitele absorbante, adulte (cilindrice) sunt cele mai numeroase şi mai importante din punct de vedere funcţional. Polul apical al enterocitelor este format din microvilozităţi (marginea în perie) care măresc de 600 ori suprafaţa de absorbţie a intestinului. Suprafaţa luminală a microvililor este acoperită cu un strat continuu, filamentos, de glicoproteina, glikocalixul, cu rol important în digestie şi absorbţie. La nivelul marginii în perie au fost identificate enzime (dizaharidaze, peptidaze, fosfataze alcaline), sisteme transportoare şi receptori. În spaţiile dintre celulele vilozităţilor intestinale pot fi observate limfocite intraepiteliale şi un număr mic de limfocite NK, cu rol de barieră imunologică a epiteliului intestinal.
1.2. Intestinul gros este compus din cec, colon (ascendent, transvers, descendent şi sigmoidian) şi rect. Spre deosebire de intestinul subţire, intestinul gros are un calibru mai mare, lungime mai mică (de aproximativ 1,5m), majoritatea este fixă, sunt prezente teniile musculare, haustrele şi ciucurile epiploice.

A. Cecul. Este primul segment al intestinului gros cu o lungime de circa 6 cm şi diametru de 7-8 cm. Este acoperit de peritoneu uneori în întregime şi este mobil (20%), alteori realizează posterior o coalescenţă parietală – fiind fix. Apendicele vermiform este o prelungire tubulară îngustă, închisă în fund de sac, care porneşte la 2 cm sub valva ileocecală. Teniile musculare pornesc de la baza apendicelui.

B. Colonul. Este compus din 4 părţi: ascendent (cu lungimea de 15 cm), transvers (cu lungimea de circa 50 cm), descendent (cu lungimea de circa 25 cm) şi sigmoid.


    1. Rectul. Continuă colonul sigmoid de la nivelul vertebrei S3, la orificiul anal, cu lungimea de circa 12 cm. Prezintă o porţiune pelviană (peritoneală şi subperitoneală) şi una perineală, trecând prin diafragma pelvină. Iniţial diametrul este mai mic, apoi se lărgeşte formând ampula rectală şi se îngustează pentru a forma canalul anal. Aici teniile musculare lipsesc. Canalul anal este înconjurat de sfinctere, care îi păstrează lumenul închis. Peritoneul acoperă parţial rectul şi se reflectă pentru a forma importante recesuri: retrouterin (Douglas) la femeie şi retrovezical la bărbat, precum şi laterorectale.

Structural intestinul gros are aceleaşi straturi ca şi intestinul subţire: seroasă, musculară, submucoasă şi mucoasă, dar cu diferenţe atât de ansamblu, cât şi locale. Seroasa şi stratul lax subseros învelesc intestinul, formând şi ciucuri epiploici, de-a lungul colonului. Stratul muscular prezintă o lamă superficială, longitudinală şi una profundă, circulară. Lama superficială se dispune sub forma teniilor musculare: tenia liberă, mezocolică şi omentală. Fiind mai scurte decât colonul, ele determină haustraţiile acestuia. Submucoasa şi musculara mucoasei sunt asemănătoare celor de la intestinul subţire. Mucoasa prezintă unele diferenţe: este palidă, netedă, fără vilozităţi şi cutată de plici semicirculare, între haustre. La nivelul rectului este mai groasă, mai închisă la culoare, mai vascularizată şi mai lax ataşată de musculara mucoasei. Epiteliul se extinde în glande tubulare sau cripte şi în afara lor. Celulele sunt cu aproape aceleaşi caracteristici ca la jejun-ileon. Ele sunt în special colonocite absorbante, caliciforme şi celule M, care acoperă foliculii limfatici. Epiteliul este specializat pentru secreţie mucoasă şi absorbţie (apă, săruri minerale, etc.).

Arterele intestinului gros provin din artera mezenterică superioară pentru cec, apendice, colon ascendent şi jumătatea dreaptă a colonului transvers. Pentru restul colonului transvers, colonul descendent, sigmoid şi ampula rectală, arterele provin din artera mezenterică inferioară. Arterele intestinului gros formează arcade anastomotice importante. Restul şi mai ales canalul anal, primesc artere din artera hipogastrică şi din artera ruşinoasă internă. Venele însoţesc arterele şi se varsă în vena portă. La nivelul submucoasei rectale există plexul hemoroidal superior (profund) şi inferior (superficial) unde se realizează importante anastomoze portocave. Limfaticele cecului şi apendicelui prezintă o reţea submucoasă şi musculară care drenează spre nodurile cecale anterioare şi posterioare, apoi spre nodurile mezenterice superioare. Colonul drenează spre nodurile arcadelor paracolice, apoi spre nodurile mezenterice superioare şi inferioare. Rectul prezintă trei pediculi limfatici: superior, mijlociu şi inferior, care drenează respectiv de-a lungul venei rectale superioare, pe traiectul venelor rectale mijlocii şi spre nodurile inghinale superficiale. Nervii intestinului gros sunt simpatici şi parasimpatici. Până la mijlocul colonului transvers fibrele nervoase vin din simpaticul toracal şi parasimpaticul cranian (nervul vag), iar după aceasta din simpaticul lombar şi parasimpaticul sacrat. Există plexurile mienteric Auerbach şi submucos Meissner. Sfincterul anal extern primeşte fibre somatomotorii din plexul ruşinos (S2,3) şi ramuri perineale a 4 nervi sacraţi.


  1. Particularităţi fiziologice ale intestinului




    1. Digestia şi absorbţia în intestinul subţire.

Digestia intestinală se realizează sub acţiunea sucului pancreatic, a bilei şi a sucului intestinal, iar finalizarea are loc la nivelul marginii „în perie” a enterocitelor. Procesul este favorizat de motricitatea intestinului. Digestia intestinală are loc în 2 etape: etapa extracelulară sau luminală, realizată cu ajutorul enzimelor pancreatice, a enzimelor enterocitare localizate la nivelul filamentelor glikocalixului şi a celor cantonate pe faţa externă a membranei enterocitelor şi etapa intracelulară, intraenterocitară, ce se desfăşoară cu participarea enzimelor citoplasmatice şi lizozomale din enterocit. În enterocit se definitivează procesul de digestie, produşii de predigestie formaţi în etapa extracelulară, fiind hidrolizaţi definitiv în formele finale simple absorbabile; excepţie fac transformările suferite de componentele chilomicronilor, resinteza trigliceridelor având loc intraenterocitar. În urma digestiei intestinale proteinele ajung în formă de peptide simple şi aminoacizi; glucidele ajung în formă de monozaharide şi lipidele ajung în formă de acizi graşi, mono- şi digliceride şi glicerol.

Absorbţia intestinală este procesul de transfer al substanţelor nutritive digerate, a apei şi electroliţilor, a vitaminelor, a mineralelor şi a medicamentelor, prin mucoasa intestinală în mediul intern. Absorbţia în duoden, jejun şi ileon se realizează în proporţie de 90% din absorbţia digestivă şi este favorizată de valvulele conivente, vilozităţile intestinale şi microvilozităţile marginii „în perie” a enterocitului, care măresc suprafaţa de contact cu chimul. În funcţie de acţiunea enzimelor hidrolitice digestive, absorbţia se poate desfăşura cu hidroliza prealabilă, în cazul nutrimentelor şi fără hidroliză, pentru restul substanţelor. Sistemele de transport din membrana enterocitului sunt grupate în: sisteme de microtransfer (pasiv şi activ), care asigură un transport continuu de molecule sau ioni şi sisteme de macrotransfer, care asigură o trecere discontinuă de macroparticule. Sistemele de transport pasiv asigură transportul în sensul unor gradiente fizico-chimice şi se supun legilor difuziunii şi osmozei, fără consum de energie metabolică. Sistemele de transport activ asigură transportul împotriva gradientelor fizico-chimice şi funcţionează cu consum de energie metabolică, furnizată de către ATP sub acţiunea moleculelor „carrier” (pompa de Na+- K+, care reprezintă o ATP-ază Na+ - K+ dependentă). Sistemele de macrotransfer sunt sistemele de transport pe calea veziculelor prin endocitoză (pătrunderea proteinelor şi altor molecule mari în celulă) şi exocitoză (ieşirea acestora din celulă). După conţinutul veziculelor se descrie: pinocitoza (vezicule cu conţinut lichid) şi fagocitoza (vezicule cu particule solide).




    1. Digestia şi absorbţia în intestinul gros.

La nivelul colonului, digestia se realizează cu ajutorul florei microbiene. Colonul proximal este populat de o floră de fermentaţie, aerobă, nepatogenă, care acţionează asupra substanţelor glucidice nedigerate şi neabsorbite până la acest nivel. Glucidele nedigerate sunt descompuse în acizi lactic, butiric şi acetic, H2, CO2 şi CH4. Flora de fermentaţie participă la sinteza şi absorbţia unor vitamine hidrosolubile ca vitamina B1, vitamina B12, vitamina B2, vitamina H, acidul pantotenic, acidul folic şi liposolubile ca vitamina K. Colonul distal este populat de o floră de putrefacţie, anaerobă, care are acţiune degradativă asupra proteinelor nedigerate până la acest nivel şi asupra aminoacizilor neabsorbiţi, prin reacţii de decarboxilare şi dezaminare. Prin dezaminare se formează NH3, substanţă toxică, care se absoarbe şi ajunge în ficat unde este neutralizat sub formă de uree. Prin decarboxilare rezultă CO2 şi o serie de amine cu potenţial toxic ca: histamina, tiramina, atilamina, putresceina şi cadaverina; prin decarboxilarea aminoacizilor aromatici rezultă substanţe gazoase: indolul, scatolul, crezolii, care conferă materiilor fecale mirosul caracteristic; prin descompunerea unor aminoacizi sulfuraţi se degajă H2S. Produşii toxici rezultaţi din putrefacţie sunt absorbiţi în sânge şi transportaţi la ficat, unde sunt neutralizaţi.

Capacitatea de absorbţie a mucoasei intestinului gros este mare. În principal este absorbită apa în gradient osmotic, dar precede acestui proces transportul activ de Na+, contra gradientului de concentraţie, osmolaritatea conţinutului colonului rămânând nemodificată. Aldosteronul produce creşterea conductanţei pentru Na+ în cazul depleţiei volumului extracelular, menţinând balanţa hidrică şi electrolitică a organismului. Nu sunt absorbite la nivelul colonului glucidele, proteinele, lipidele şi Ca++. La nivelul colonului există o secreţie netă de K+ şi HCO3-.




    1. Flora bacteriană intestinală.

Tractul gastrointestinal este steril la naştere, iar colonizarea se face în sens oral-anal, microflora derivând din mediul înconjurător. Legăturile dintre macroorganism şi flora intestinală autohtonă sunt atât de complexe, încât justifică pe deplin afirmaţia că „microflora gastro-intestinală, în special cea câştigată în perioada iniţială de viaţă influenţează atât de profund caracteristicile morfologice şi fiziologice ale gazdei sale, încât multe dintre caracteristicile adultului, care par a fi expresia înzestrării genetice, sunt determinate în realitate de mediul său microbian” (Dubos şi colab., 1967).

Studiile gnotobiologice au permis individualizarea în cadrul populaţiei intestinale a două tipuri de floră, în funcţie de regularitatea cu care se pune în evidenţă şi gradul de adaptare la condiţiile gazdei: a) populaţie microbiană autohtonă (indigenă, rezidentă, sau permanentă) şi b) populaţie microbiană alohtona (temporară, pasageră, de tranziţie), cu densitate în general joasă. Flora bacteriană a tractului digestiv nu este distribuită uniform. Există diferenţe marcate atât intersegmentare, cât şi între lumen şi peretele intestinal. Intestinul subţire proximal este steril în fazele interdigestive sau este sediul unei populări bacteriene aerobe, anaerob-facultative cu densităţi care nu depăşesc 104 – 105 germeni/ml, reprezentată de streptococi, lactobacili, stafilococi, enterobacterii, cu absenţa unei flore strict anaerobe. În perioada postprandială densitatea bacteriană creşte pasager de 100-1000 ori, dar cu revenire rapidă la nivelul anterior. La nivelul ileonului compoziţia florei este apropiată de cea a colonului, fiind dominată de Bacteroides, Bifidobacteria şi Enterobacterii, cu densităţi superioare faţă de jejun (106 – 107 germeni/ml). Colonul este sediul major al florei intestinale, cu o densitate de 1011/ml de conţinut colic sau de 1012/g materii fecale uscate. Flora colonică este reprezentată în proporţie de 98% de specii bacteriene strict anaerobe (Bacteroides, Bifidobacteria, Catenabacterium, Clostridium) şi în proporţie mai mică, cu densităţi de 106 – 108/g de bacterii aerob-anaerob facultative şi microaerofile (E.coli, Streptococcus, Lactobacillus).

Intestinul uman conţine în fiecare moment nu numai specii determinate, în proporţii relativ fixe, ci pentru fiecare specie, tipuri şi subtipuri particulare.

Flora bacteriană intestinală poate fi influenţată de factori diverşi: factori de mediu, interacţiuni bacteriene, factori ai gazdei, antibioticele. Factorii de mediu (mediul geografic, climatul, alimentaţia) nu influenţează în măsură hotărâtoare flora intestinală. Interacţiunile bacteriene sânt de natură atât antagonică, cât şi sinergică. Starea bacteriologică normală, în principal a intestinului subţire depinde de multipli factori ai gazdei: saliva, secreţia gastrică acidă, capacitatea de autoapărare a intestinului subţire (secreţia de mucus, activitatea enzimatică, sistemul imunitar intestinal, peristaltismul intestinal normal, compoziţia intestinală în acizi biliari, valvula ileo-cecală). Administrarea de antibiotice poate determina modificări majore ale ecosistemului intestinal, prin distrugerea speciilor care asigură efectul de barieră şi colonizarea tractului intestinal cu bacterii provenite din flora subdominantă sau microorganisme exogene.

Flora intestinală fiziologică influenţează structura, dinamica celulară şi funcţiile mucoasei gastro-intestinale, dezvoltarea şi funcţionarea normală a sistemului imunitar, metabolismul diferitelor substanţe endo- şi exogene. Flora bacteriană intestinală poate interveni în generarea unor condiţii patologice multiple, prin translocarea bacteriană (pasajul bacterian prin bariera intestinală spre ganglionii limfatici; uneori componenţii florei intestinale pot determina infecţii generale, ascită bacteriană, endocardite), prin carcinogeneză: directă (generarea de către bacterii a unor produşi cu acţiune carcinogenă certă, în principal, nitrozamine) şi indirectă (sinteza de către flora bacteriană, în special prin excese sau deficite nutriţionale de carcinogeni şi procarcinogeni).

  1   2   3


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©anasahife.org 2016
rəhbərliyinə müraciət